Inima se joacă cu mine, și este un joc lung, fugar, complicat și , sincer, al naibii de enervant. Un joc care câteodată mi se pare labirintic, fără marigini, fără posibilitatea de a ieși din el și de a spune așa cum se poate spune unui joc obișnuit : Stop!. Dar acesta nu este un joc obișnuit pe care îl pot opri după propria voință atunci când vreau eu. Aici e vorba despre o inimă, cu care nu te poți juca cu ea, dar ea cu siguranță se va juca cu tine. Te va face părtaș unui joc atât de ispititor, încât nu-l poți refuza pur și simplu. Iar o dată ce ai intrat în el, încearcă doar să ieși ! Nu poți... Sau cel puțin nu încă. Poate că joci acest joc dintr-un motiv, poate că tot ceea ce se petrece în jurul tău nu e întâmplător, chiar nu este. Știe inima ce știe. Dacă joci același joc de care te-ai săturat până peste cap înseamnă că mai ai de învățat. Mai ai de trăit aceleași lucru până la nesfârșit până când vei vedea unde ai greșit și poți să o iei de la capăt. Punct, și de la capăt! Sau nu, depinde de tine. Ca să ieși din jocul acesta nevolnic, trebuie să înveți să fii un jucător excelent. Trebuie să-ți înfrunți temerile, conceptele și prejudecățile și practic, să te arunci în abis. Altfel nu vei izbândi. Trebuie să-ți intre în sânge acest joc, să devii una cu el, să îl înțelegi, să îl joci așa cum poți tu mai bine. Așa voi face și eu. Nu mai las să îmi joci feste, inimo. Voi încerca să mă apropii de tine prin acest joc la care m-ai poftit și să-ți dovedesc că pot să fiu câștigătoare, că pot să fiu mai bună. Că pot să las totul de o parte numai pentru a-ți face pe plac. Până la urmă, ești o parte din mine, așa că pot să-ți citesc "gândurile". Doar câteodată, pentru ești foarte nehotărâtă de felul tău. Și asta mă doare.
Acum încep să joc propriul meu joc, care seamănă cu o peliculă de film. Sentimentele mele sunt protagoniștii. Eu sunt regizorul. Un film pe care îl filmez la nesfârșit, repet aceleași scene mereu, în care țip la protagoniști pentru că nu au fost destui de buni, un film al vieții mele... Un film, un joc, niște sentimente...
Sentimentele. Un subiect tabu al secolului vitezei. Acum toată lumea vorbește deschis despre sexualitate, ciudățenii și materialități. Dar să vorbim deschis despre tot ceea ce simțim, ceea ce vrem cu adevărat de la noi și de la ceilați, să spunem ce ne șoptește cu adevărat inima, cam greu. Ne afundăm în materilatăți, pentru că așa e mult mai ușor. De ce să duci o adevărată luptă cu sentimentele tale, de ce să te încurci când poți pur și simplu să ignori tot? Așa e mult mai ușor pentru mulți dintre noi. Pur și simplu să ignorăm. Ah, dar așa ceva eu nu mai pot să fac. Nu mai pot să pretind că totul e perfect, că totul, eh, va fi bine. Inima cere să-i vorbesc și așa încerc să fac. Ea vrea, dar îmi pune piedici. Și câteodată mă descurajez în a-i mai răspunde la provocări, dar îmi trece repede, fiindcă să fac asta , deși atât de complicat, îmi place. Îmi place să spun tare și răspicat ce vreau, ce simt, ce-am în minte. Asta nu prea convine oricui, dar măcar eu sunt sinceră. Asta nu voi schimba niciodată la mine, așa că "draga" mea, nu te aștepta să-ți zic numai lapte și miere și să te aștept așa cum am făcut până acum. Nu mai vreau să fiu așa răbdătoar cu tine, văd că nu mi-a adus niciun beneficiu. Mereu zici că mâine, mereu lași pe mai târziu. Eu nu vreau pe mai târziu, nu mai rabd. La ce folos când tu tot așa îmi faci? Lămurește-mă și pe mine ce simți. Nimic mai mult nu-ți cer.
Mai bine nu mă afund în discuția sentimentelor mele se pare că încep să vorbesc prea mult. Momentan încerc încă să dau de furcă acestui joc al inimii, care încă nu s-a terminat , din păcate. Un joc al vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu